N-o să uit niciodată ziua în care am dat cu ochii de el, o retrăiesc în momentul de față, coborând, nu într-un timp înecat în cețuri, ci în prezentul fără sfârșit al vieții mele de-atunci: privesc drept în față, prin geamul curat, și văd scalpurile atârnate pe o prăjină, iar printre ele, în adâncimile magazinului, zăresc silueta, sprijinită de zid. Ridic perdeaua puțin și aștept să treacă o sanie. Între fereastra mea și magazin se întinde strada, albită, căci toată noaptea a nins. În fine, din nou vitrina e la vedere, orașul s-a liniștit. Perucile arată ca părul smuls în mare grabă și pus la uscat, cinci, unele negre, altele blonde și castanii. Și, nu departe, în dreapta, e el, în profil, zâmbitor, cu ochi mari. Pare bătrân, iar, după nume, precis e venit din Instanbul sau de de pe-acolo. Pe firmă scrie cu litere aurii La Matuf, peruchierul.
(fragment din romanul Matuf, peruchierul)
