Ramona Mihăilă: Doina Ruști, ești autoarea mai multor romane de succes, premiate și traduse. De unde vine imboldul tău pentru scris? Este vorba despre o moștenire genetică sau despre o alegere intelectuală?
DR: În viața mea au fost multe etape în care "ceva" mi-a motivat exprimarea narativă. Dintre cele trei moduri tradiționale, epicul m-a fascinat din prima. Orice întrebare mi-ar fi sunat în urechi, îmi declanșa pe loc derularea faptelor către un punct culminant urmat de deznodământ. Din cauza asta, niciodată nu mi-a trecut prin minte să răspund cuiva monosilabic. Mama mă sfătuia uneori să nu dau atâtea informații, mai ales unor oameni străini, care mă întrebau doar despre situarea unei străzi. Iar insistența ei, ca și îndemnurile la prudență mi se păreau niște aberații. Cum ar fi putut cineva să-mi facă rău, aflând că pe acea stradă a locuit un măcelar cu inele de aur, aduse de la turci? Mai ales că măcelarul ăla și murise între timp! Și totuși, mama a avut și ea dreptatea ei! Dar să nu deviez de la întrebare: au existat suficiente ceva-uri ale motivației mele epice. Desigur, în familia mea au existat scriitori. Însă lucrul acesta nu mi se pare important. Este adevărat, caracterele sunt înnăscute, dar talentele literare nu se transmit niciodată în stare pură, ci vin întotdeauna la pachet cu alte chestii. Tatăl meu scria poezii, de exemplu. Mamei mele îi plăcea să povestească. Bunica paternă a publicat o monografie. Bunicul meu (patern) si-a scris memoriile din lagărul rusesc, apoi le-a distrus pentru că nu voia să împărtășească nimănui ceea ce trăise acolo. Totuși, într-o zi de toamnă, cu un an înainte să moară, mi-a spus o poveste atât de sfâșietoare că și acum mai simt un șurub de oțel în ventriculul stâng. Străbunicul (dinspre partea tatălui) a scris chestii pedagogice, iar tatăl lui, un fierar cu ifose, își nota într-un catastif chestiile care i se păreau mai importante. Dar nu din sânge mi-au venit imboldurile scriitoricești. De câte ori scriu o poveste, sunt atât de fericită, încât nimic din ceea ce se întâmplă în lumea adevărată nu poate să rivalizeze cu acel sentiment. Poate doar cuvintele sincere și pătimașe ale unui bărbat îndrăgostit.
RM: Romanul Lizoanca la 11 ani, cartea ta despre destinul unui copil din România de azi, a fost tradus în limba germană. Când începe promovarea romanului?
DR: În luna martie sunt invitată la Târgul Internațional de la Leipzig și la Berlin, unde voi susține mai multe lecturi și întâlniri legate de acest roman, apărut recent la Horlemann Verlag, Berlin.
RM: Romanul a fost recompensat cu premiul Academiei. De fapt, ai primit toate cele trei premii importante: al Uniunii Scriitorilor, al Asociației Scriitorilor din București și al Academiei. Care este pentru tine importanța premiilor literare?
DR. Premiile întăresc respectul de sine, mai ales atunci când sunt acordate unor cărți hulite. Premiul Academiei l-am primit pentru Lizoanca, un roman care povestește despre un sat românesc și despre micile secrete amare ale unei colectivități care și-a pierdut încrederea în istorie. Cum subiectul este inspirat dintr-un caz real, foarte mediatizat în România (anume povestea unei fete de 11 ani, acuzată de prostituție), romanul a suscitat numeroase controverse la apariție, fiind lăudat și criticat în exces. Cartea, bestseller, aflată in curs de ecranizare, în afară de versiunea germană, urmează să apară și la alte edituri europene, în Italia și în Spania. În condițiile acestea, premiul Academiei a venit într-un moment favorabil pentru mine, punând în sfârșit punct unei polemici lungi, ca și cum lumea ar fi acceptat în sfârșit că România are și această problemă, a prostituției infantile, printre multe altele.
RM. Personajele tale feminine sunt foarte diverse. Laura Iosa (Omulețul roșu) îmbină ironia, umorul și o inteligență rafinată, cum zicea o cronică din La Stampa. Lizoanca este un copil cu o personalitate pregnantă, Adela (Fantoma din moară) are o minte investigativă și fantastă, Licia (Patru bărbați plus Aurelius) e o ucigașă de o inocență revoltătoare. Care dintre personajele tale feminine este cel mai aproape de sufletul tău?
DR. Întotdeauna ultimul personaj e mai aproape de suflet. Li Zeta, cântăreața din romanul Mămica la două albăstrele, apărut recent, la Polirom, mă înduioșează, amintindu-mi de idealurile curate, în care lumea speră chiar și în condiții de prăbușire generală a valorilor, așa cum se întâmplă în momentul de față. Li Zeta nu ține cont de această realitate haotică, ci continuă să creadă într-o viață fără compromisuri. Iar acest lucru mă exprimă destul de bine. Nu spun că n-am făcut niciun compromis de-a lungul vieții, însă de câte ori l-am făcut, s-a ales praful: n-a folosit la nimic. Iar disconfortul meu a fost atât de mare, încât pentru o lungă perioadă m-am simțit, de fiecare dată, de-a dreptul declepsidrată. Asta nu înseamnă că nu există chestii și mai rele! Am făcut de asemenea, numeroase prostii în numele unor principii la care am renunțat pe parcursul vieții. Însă, personajul din Mămica la două albăstrele își păstrează puritatea chiar și sub amenințarea istoriei noastre recente, în care legile se schimbă de la o zi la alta, numărul conducătorilor crește ca bobul de fasole din basm, iar în centrul simpatiei generale tronează cel mai atroce criminal. Iar toate acestea pot să sune încă pentru mulți oameni ca un poem de dragoste.
A propos de pome, ai scris vreodată poezie? Cum ți se pare ca formă de expresie?
DR. N-am scris decât o singură poezie, și aceea la vârsta maturității. Mi se pare cea mai subtilă și înfiorată formă de a cerși iubirea celorlalți. Prefer s-o cer direct, prin roman. E o construcție la adăpostul căreia mă simt foarte apărată.
Un interviu pe platforma academică GALE
