Aflat la a doua ediție, Manuscrisul fanariot, reeditat recent în colecția TOP 10+ se rgăsește de azi încolo nu doar în librării, ci și în chioșcurile de la METRO.
Această a doua ediție a fost primită prin mai mute semnalări între care și o nouă cronică elogioasă.
Culoarea sunetelor și fojgăiala cuvintelor par să fie două dintre specialitățile Doinei Ruști, al cărei Manuscris fanarioteste răspunsul dens, plin de vervă și de inteligență, la mîlul greoi, opulent și pretențios pînă la urmă, din care se construiește, moale, proza balcaniștilor noștri, de la al doilea Caragiale la antemenționatul Barbu (Eugen), la Agopian etc. Romanul se desfășoară, polifonic, într-un București fanariot (cum altfel?), schițat cu precizie topografică și etnografică, în amănuntele vieții sale cotidiene. Nicăieri nu am întîlnit pînă acum o asemenea atenție pentru detaliul existenței zilnice, percepută nu în mod pitoresc, ci într-o ecuație de empatie socială. Manuscrisul fanariot e, printre altele, și o analiză a mecanismelor complicate după care funcționează această așezare aberantă care e Bucureștiul, aglomerare urbană cu retardări rurale, cusătură eclectică de rafinamente riguros protocolare și de izbucniri haotice ale unui material geologic, biologic și uman care nu poate fi supus urbanizării.
Doina Ruști e un artist conceptual, care ascunde abstracțiuni grele și speculații aride în carnea tare a unei povești de dragoste. Totul pornind de la cîteva vorbe vechi.
Călin Dan, Observator Cultural, 23 sept 2016
Să ne reamintim împreună o pagină din Manuscrisul fanariot
– Aceasta, efendi, explică el, este un kilipiră În soa-
rele dimineții, cuvântul suna ca un tril de canar, iar
în mod neașteptat lui Leun i-a ajuns în ureche glasul
învățătorului Okimon. Un cuvânt scurt, care, tipărit
pe o imaginară hârtie, ar fi putut să arate ca o ghir-
landă grecească, apoi, ca un șnur încâlcit, în alfabe-
tul arab. Nu era un cuvânt pe care să nu-l înțeleagă și
nici n-avea vreun sens otrăvit. Totuși, sunase ca un
avertisment, ca o predicție, în tot cazul, provocator,
atât cât să te scoată din casă. Într-un anume fel, avea
o parte familiară, semănând cu o întâmplare trăită,
uitată și revenită pe post de fantomă.
Kilipir-ul mămularului turc se desfăcu în lu-
mină. Erau niște pantaloni cu betelie de pânzică
uzată, în total contrast cu stofa din care erau făcuți
și care, chiar și la o simplă ochire, își dovedea clasa.
Soarele a trecut peste luciul genunchilor, făcându-i
pentru început să semene cu niște nădragi de ar-
gat. Apoi, pe măsură ce turcul îi trăgea la umbră,
sub marea lui pălărie, Leun realiză cu durere sensul
crud al cuvântului kilipir. Mai întâi recunoscu cei
doi nasturi care camuflau buzunărelul din căptu-
șeală. Apoi, cercetând pânza moale, îl izbi un epos
de fum care își avea începutul în prăvălia lui Mus-
tafa. Pantalonii lui, cusuți cu trudă în magazia de
fân, furați apoi de Markos, trecuți prin cine știe ce
mâini de tâlhari, deveniseră între timp un obiect
care putea fi cumpărat pe nimic, la a treia sau poate
la a zecea parte din preț, adică un adevărat kilipir
pentru orice cumpărător. O afacere. O pleașcă. În
sfârșit, un fel de noroc căzut pe capul cuiva, chiar
și pe-al unui cărăuș cum era el. Privindu-i în scli-
pirile dimineții, profilați pe albastrul Bosforului și
fluturați de degetele agile ale acelui negustor turc,
pantalonii lui cu 18 buzunare, pentru care dăduse
banii de prânz ai familiei Milikopu, pantalonii lui,
cum nu mai avea nimeni, se legănară în briza fi-
ravă, aducându-i în nări tot parfumul de mirt al
grădinilor din Cățol.
– Kilipir, repetă negustorul, iar cuvântul deveni
cu mult mai acut, atingând de data aceasta zona cea
mai rănită, în care dormeau în ordine faptele glo-
rioase ale marelui Lambros, apoi mâna lui, adân-
cită în cufărul mamei, ca să ia mult păstratele 10
drahme.
Kilipir nu era doar un cuvânt și nu era doar eti-
cheta pantalonilor lui dragi, ci un fel de rezumat al
aventurilor care dovediseră că învățătorul Okimon
avusese dreptate și că Bradu Milikopu fusese cu
adevărat blestemat.
Kilipir dădea însăși măsura ratării. Era nu doar
pumnalul aruncat în mijlocul frunții, ci un cui în-
roșit, un burghiu făcut ca să zdrobească în timp, cu
cea mai înceată mișcare, carnea unui om condam-
nat să-și piardă pe rând casa, numele și credința.
Zguduit de această amintire nu tocmai veche,
Leun a coborât strada, lăsând în urmă amintirea
Maiorcăi și toate celelalte dorințe.
