Într-un roman, pe lângă personaje și acțiune, există și un portret al autorului, care se alcătuiește cu fiecare pagină, un om ostentativ sau discret, cu ideile sale, cu un mod specific de a se manifesta, de-a iubi nasurile lungi sau personajele botoase, cineva care se deghizează și care-ți arată, pe lângă ceea ce vrea el, și apucăturile ascunse, buzunarele secrete. El este personajul din mintea cititorului, altul de fiecare dată, dar ușor de identificat. Un om care și-a propus să stea pe umărul tău.
* *Vreau să spun că un text, este, într-o succintă și exactă definiție a lui Paul Ricoeur, orice discurs fixat prin scriere. Din punctul său de vedere, există două moduri principale de manifestare discursivă: relatarea acțiunii, de genul Dumnezeu a făcut..., și relatarea zicerii, ca în exemplul: Dumnezeu a zis și așa a fost. Primeia, Ricoeur îi atribuie rol tradițional, pe câtă vreme, în viziunea lui, cea de-a doua exprimă discursul naratorului-interpret. Explicația și interpretarea se opun și se conciliază, indefinit, în chiar inima lecturii, prin implicarea directă a cititorului care dă valoare și nume unui text scris.
Orice poveste este mediată, transmisă prin intermediul unui narator care se poate să fi fost sau nu martorul celor întâmplate, care, uneori, pretinde că a ascultat un alt povestitor sau care pur și simplu se erijează în povestitor omniscient. Când își asumă rolul de autor al povestirii se numește și narator auctorial. Dintre naratologii care s-au ocupat de rolul instanței auctoriale în producerea unui text, Claude Bremond ni se pare că definește cel mai bine relația; din punctul său de vedere, naratorul transferă subiectului o putere de organizare autonomă a materiei narative. Întâmplarea se reduce la roluri, este expusă de instanțe care tălmăcesc un mesaj despre întâmplări. După el, actul de a nara presupune modelarea naratorului după funcția pe care o are personajul în cadrul povestirii, ceea ce înseamnă că nu este posibilă o situare a povestitorului în afara narațiunii. Celebra butadă flaubertiană (Doamna Bovary sunt eu), ca și încercările scriitorului realist de a se substitui unor personaje, refugiindu-se într-un discurs neutru nu sunt decât evadări din rolul de narator principal, ceea ce face ca scriitura realistă, departe de a fi obiectivă, să fie împovărată de cele mai spectaculoase semne ale prelucrării.
Discursul naratorului este determinat în bună măsură de tema tratată și este întreținut de starea emoțională a scriitorului.
În proza literară, acțiunea se referă la urmărirea evolutivă, într-un ritm susținut, a unui eveniment narativ; derularea faptelor trebuie să se caracterizeze prin două trăsături esențiale - originalitate și unitate -, iar narațiunea propriu-zisă se compune din subiect și din instanțele comunicării (autor, personaje, cititor). În aceste condiții, naratorul auctorial transmite un punct de vedere completat de alte voci narative (polemic sau prin adăugarea de detalii, de micronarațiuni adiacente). Autorul, în postura de autoritate totalitară, se poate comporta ca un creator atotputernic care vorbește despre personajele lui ca despre niște supuși, exprimându-se astfel: omul nostru știa foarte bine ce are de făcut căci nu era prost din fire. Uneori naratorul auctorial se mulțumește cu postura de observator (detașat sau curios) și își transformă narațiunea în relatare conștiincioasă a faptelor. În această situație se apropie ca stil și atitudine de jurnalist. Alteori, atitudinea autorului față de personaj se oglindește în denotativele prin care își construiește personajul.
Relația autorului cu cititorul este, de asemenea, variată; uneori, autorul încearcă să comunice prin adresări directe (iubite cititor sau trebuie să vă spun…) ori printr-o deliberată implicare a cititorului (dar, să ne întoarcem de unde am pornit). Această subliniată încercare a autorului de a stabili o comunicare cu cititorul, ca de altfel toate procedeele narative prin care se deconspiră opinia autorului față de personaje, acțiune sau cititor poartă numele de discurs retoric. În proza modernă cititorul este aproape ignorat, iar autorul - de cele mai multe ori - este discret, refugiat cu ostentație în afara scriiturii.
O informație de genul o femeie urcă râpa sprijinindu-se de brațul unui bărbat se poate modifica în funcție de gradul de implicare a celui care povestește. Pentru naratorul care vrea să surprindă vastitatea și pustietatea peisajului, enunțul ar putea deveni: dincolo de drum - râpa șerpuitoare și două siluete subțiri: un bărbat și o femeie. Pentru naratorul implicat (de exemplu, îndrăgostit de femeia care urcă), informația sună astfel: N-am putut să nu bag în seamă, de sus, de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în șosea, după ce mașina a fost reparată.
În cea de-a două situație este vorba despre un enunț artistic, iar personajul narator din romanul lui Camil Petrescu este un martor implicat și afectat de întâmplare, atitudine pe care o adoptă uneori și jurnalistul, cu precădere în reportajul literar sau în comentariul eseistic.
Tot o relație de implicare semnalează și denotativele subiective, în special epitetele de calificare personală.
Tonul just al instanței discursive constituie esența oricărei scrieri, indiferent de genul pe care îl reprezintă, indiferent de epocă. Iar pentru aceasta, naratorul este el însuți un personaj, face un rol.
