Doina
Ruști

Confesiune despre Homeric

Nu de mult, m‑au ajuns din urmă pădurile îndepărtate ale copilăriei. Și sub apăsările lor, cu amintirea acelor crengi care È™tiau toate limbile, mi‑am dat seama că mă aflam în mijlocul unei experienÈ›e ample, ca o epopee împănată cu zumzetul victorios al albinelor. Și‑aÈ™a s‑a născut romanul Homeric, o aventură începută în bălÈ›ile Dunării, trecută puÈ›intel prin acel târg de marÈ›ipan, al adolescenÈ›ei, È™i consolidată în miticii codrii ai Cotrocenilor. (2019-10-02)
Confesiune despre Homeric - Doina Ruști

Homeric seamănă cu toate romanele mele, dar în esență este o carte în registru fantastic, o scri­ere care, deși se mișcă printre parfumurile de epocă, nu este totuși de atmosferă, ci una cu subiect ferm, o ficțiune de mistere, în care întâlnirea dintre o femeie și un bărbat se află în centrul poveștii.

Iar aici trebuie să spun că am oroa­re de romanul istoric, monografic și stupid în multe privințe. Nici Manuscrisul fanariot și nici Mâța Vinerii nu merg în zona respectivă. Cu atât mai puțin Homeric, care mizează pe o structură schizoepică, în ideea că fluxul memoriei are întotdeauna un traseu aiuristic, de-a lungul căruia apar periodic niște căutători de comori.

Deși n-am respectat cronologia întâmplărilor, nici n-am făcut un puzzle. Povestea se desfă­șoară într-un timp larg, acolo unde doar detaliile conțin infor­mații istorice. Este o noutate și aceasta, pentru că, deși mă întorc la secolul al XVIII-lea, datarea nu mai este punctul forte al romanului. Începe cu personajele

Mai mult în Suplimentul de Cultură

share on Twitter
share on Facebook