Doina
Ruști

De vorbă cu Gabi Lupu, în Formula As

Dar toată această documentare n‑ar fi în­semnat mare lucru, dacă înainte de ea nu s‑ar fi aflat dragostea mea pentru Epoca Brân­co­ve­neas­că și toate celelalte lucruri care țin de edu­cația in­te­lec­tuală a unui scriitor. Pe scurt: Epoca Fana­rio­tă a fost o dragoste târzie, născută din iubiri vechi. (2019-11-12)
De vorbă cu Gabi Lupu, în Formula As - Doina Ruști

Romanele Doinei Ruști sunt pline de ma­gie și poezie. Cărțile ei readuc la viață Bucureștiul de altădată, cu mahalalele lui pestrițe, dar și cu pădurile ce înconjurau, în trecut, Capitala, pline de taine și mister. O poveste numai bună de ascultat, în anotimpul acesta, când frun­zele se pregătesc să se așeze pe trotuar.

„Moartea mamei m-a apropiat de fanarioți”

– Trăiești o toamnă activă! În vremea aceasta, a campaniilor electorale, ai pornit și tu într-o cam­panie, literară, ce-i drept, de promovare a ulti­mului tău roman, „Homeric”. Și cum în el este vorba despre vechea pădure a Cotroceniului, de­mersurile tale sunt și ecologice…

– În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotro­ce­nilor. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită și la­birintică, unde bucureștenii își pierdeau urma, așa cum a făcut-o, de pildă, Șerban Cantacuzino, în tim­puri de restriște. Urmărit de ucigașii tatălui său, a stat ascuns trei zile în desișul din Cotroceni, ceea ce nu doar că i-a salvat viața, dar l-a întărit, ulterior ajun­­gând pe tronul Țării Românești. Chiar dacă pă­durea a dispărut între timp, glumind puțin, aș spune că teritoriul respectiv poartă încă vechea aură mi­tică, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin țară sea­mă­nă oare­cum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 orașe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar și cu alții noi.

– De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă?

– Multă vreme, aproape de sufletul meu, s-a aflat Epoca Brâncovenească, am ținut despre ea și-un curs de literatură veche, la Facultatea de Litere din București. Abia pe la începutul anilor 2000, m-am apropiat de fanarioți, la puțin timp după moartea mamei mele. Des­părțirea de ea a fost cel mai răvă­și­tor moment al vieții mele, așa cum cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine, au urmat câțiva ani de depresie. E­ram obsedată de schim­bă­rile care se pro­duseseră în comporta­men­tul mamei me­le cu puțin înainte de moar­te, iar ele mă făceau să acord credit unor obser­vații de genul „intrase în ceasul morții” sau „parcă își presimțea moartea, nu mai era la fel, vorbea di­ferit” etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sân­gele oamenilor, schimbându-le comportamentul, pre­ferințele, une­ori chiar și caracterul. El este fiorul morții, dar și esența fericirii. Împreună cu el, am ajuns prin se­colul fanarioților. Voiam să scriu po­vestea lui Ienă­chiță Văcărescu, de fapt, voiam s-o folosesc ca pre­text pentru a întări conflictul roma­nului. Și mi-am dat seama că nu știam suficiente lucruri despre epocă și nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmos­fera romanțată din „Principele” lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aș fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze.

pe larg, in Formula As

share on Twitter
share on Facebook