Doina
Ruști

Timpul trecut al argatului

Un tip cam șifonat e deja pe coridor, așteptând cu emoție. E trecut puțin peste 20, cu părul strâns cuviincios într‑un șal, cu baston aurit, cu ghete noi. N‑are palton ori cum era pe‑atunci ‑ o malotea ‑ mai ca lumea, ci un suman grosolan, însă scos la selamet de un guler de ied, nou‑nouț (2021-09-14)
Timpul trecut al argatului - Doina Ruști

Anul 1795, luna februarie. Într-o trăsură cam ponosită, Hagi Ion, polcovnic mărunt din Prahova, și fiica lui, evident fără nume, coboară la Mitropolie. Amândoi sunt încotoșmăniți în blănuri, poartă căciuli mari - el un ișlic globular, cam mărișor, iar fiica - un potcap roșu, înfășurat în voaluri. Tatăl merge hotărât, fără zâmbet, iar fiica e gata de orice, mai ales să dea apă la șoareci, impresie întărită de niște ochi mari, deschiși la culoare.

Ce se poate face cu personajele astea? Întotdeauna e vorba despre un conflict, fie deschis - de genul că cele două personaje se întâlnesc cu al treilea, care le opune o rezistență în creștere -, fie un conflict risipit, prin mici narațiuni care ne spun lucruri despre viața de dinainte de ziua în care polcovnicul și fiica sa au coborât în fața mitropoliei. Evident, pe nimeni nu interesează de unde veneau, ce-au făcut înainte. Nu acum. Desigur, vrem să aflăm ce s-a petrecut mai departe.

Astăzi, însă, am să vă dovedesc două lucruri: în primul rând că oricât m-aș strădui să povestesc ce-au făcut la mitropolie, tot la faptele anterioare o să ajung; iar în al doilea rând, că nimic din ceea ce se întâmplă în prezent nu interesează cu-adevărat. În ciuda mult lăudatei forțe a clipei prezente, când e vorba de povestit, tot acolo alergăm: la timpul trecut, la fața lui de prună uscată.

Prin urmare, în timp ce personajele noastre, polcovnicul și fiica lui, fac pași spre clădire, un tip cam șifonat e deja pe coridor, așteptând cu emoție. Grigore, Gore, Gorache, săracul! E un tip trecut puțin peste 20, cu părul strâns cuviincios într-un șal, cu baston aurit, cu ghete noi. N-are palton ori cum era pe-atunci - o malotea - mai ca lumea, ci un suman grosolan, însă scos la selamet de un guler de ied, nou-nouț. 

Pe acest Gore îl caută polcovnicul pentru a da cu el de pământ.

Povestea e scurtă: nefericitul de Gore nu mai vrea să se însoare cu fiica lui Hagi Ion. Recunoaște că a făcut o făgăduială. Mai mult: recunoaște că s-au iubit, încălcând toate canoanele. Recunoaște chiar c-a fost o legătură lungă, de aproape un an. Mitropolitul trece prin minte zilele, inspectorul domnesc vede fustele ridicate. 365 de zile cei doi s-au tăvălit prin dependințele caselor polcovnicești, făcându-și de cap.

Dar acum Gore n-o mai vrea, e supărat rău și are și-un motiv serios: această fiică, împopoțonată cu fes roșu, cu ochii în lacrimi, supărată că nu se mai mărită cu Gore, ei bine, fata asta a avut o legătură la fel de trainică, în același timp, adică de-a lungul acestui an îndopat cu promisiuni. Iar celălalt tip, rivalul, iubitul de taină este un nenorocit din vecini, o slugă, mai precis un argat de-al cumnatului lui Ion Hagi, polcovnic.

Mitropolitul face ochi mari. Fata e neagă, polcovnicul e indignat de această nerușinată învinuire. Nu-și vede fata pipăită de un argat. Gore susține că are dovezi. Fata plânge în hohote.

Mitropolitul ascultă povestea fără să comenteze, fără să pună vreo întrebare. Cazul i se pare clar de la primele vorbe: e un proces greu, care cere proba blestemului. Prin urmare scrie un document prin care strămută procesul în Prahova, mai precis în parohia celor trei supărați. Atât fata, cât și Gorache par să aibă dreptate. Pentru astfel de cazuri, povestea era susținută cu mâna pe cruce, iar într-un timp oarecare verdictul îl dădea Cel de sus. Mereu se întâmpla câte ceva după aceea: fie că murea careva din neamul mincinosului, fie că se schiodea o găină - nu conta cum, ci doar faptul că exista mereu un mesaj, venit  din eter.

Desigur, în situația dată, putem vorbi și de elementul-surpriză, acel personaj în stare să schimbe povestea, să arunce paie pe fac - anume, argatul! 

Am zis că vă aduc înapoi la trecut, la faptele întâmplate în urmă cu un an, dar n-am făcut-o până la capăt. Aceste argat se dovedește un personaj legat mai degrabă de viitor. La o primă vedere. Pentru că în realitatea care contează, orice ar spune până la urmă tot trebuie să povestească despre anul care-a trecut: despre întâlnirile clandestine, despre faptele reprobabile. Ori, dimpotrivă, despre alibiuri, despre ochii străini, despre presupușii martori.

Dar cine ia în seamă povestea unui argat, după ce un mitropolit, ca Deli Zorzo, a scris negru pe alb că acest caz se va rezolva prin proba blestemului?

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook