Verbul a înfiera a rămas legat de epoca stalinistă, când diverși omeni ieșeau la balcon, ca să batjocorească pe cineva. În toate timpurile gloria a însemnat să-i calci pe alții în picioare, iar lucrul ăsta a fost mereu posibil, prin tupeu și prin sprijin politic. Aduceți-vă aminte de oamenii care-au devenit scriitori, pentru că împăratul a dat decret în privința asta. Ori să ne amintim de acel tip, care a înjurat o lună de zile în stradă, până când numele lui a ajuns în urechile tuturor. Abia atunci a spus: mi-ați auzit porcăriile? Foarte bine - acum pot să fiu ce vreau eu.
În perioada stalinistă, cine voia să-și facă un nume ieșea în față și înjura pe câte unul, povestind faptele mizerabile ale acelui om, făcând dezvăluiri pe care, chipurile, numai el le știa. Cuvântul pentru treaba asta murdară era înfierat. Orice om onest din comunism avea datoria să înfiereze actele dușmănoase, faptele unui dușman al poporului.
Sensurile astea moderne, ale lui a înfiera își au originile în negura timpului, când un om vinovat de ceva - nu vorbim acum despre vină, dreptate și alte chestii juridice -, un om prins cu mâța în sac era adus în piață și făcut de rahat. Oricine putea să-l scuipe în ochi, să arunce cu ouă în el. Era hulit, porcăit, bătut la tălpi și ras în cap. Dar ca să țină mine, în cele din urmă, era însemnat cu un fier încins, i se întipărea o literă pe obraz, ca lumea de-aici încolo să știe cine e și să se ferească de el, să-l scuipe în continuare, să-l batjocorească ori de câte ori se întâlnește cu el.
În situația asta a fost bietul Iașca.
Despre el au scris cronicile muntenești, deci am putea să-l considerăm personaj istoric. A trăit în secolul al 17-lea, și a pățit-o rău, după cum o să povestesc.
Era sârb, naturalizat în Valahia, un tip umblat, îmbrăcat după moda nemțească. Înalt, bine făcut, cu șiruri de femei după el - le vedeți, nu? Năltăroage cu buza lăsată, bondoace aprinse, roșcate flegmatice, blonde cu buze subțiri. Toate îl visau noaptea, toate voiau să-i atingă cearșafurile și să-i simtă în palmă năvălirile sângelui. Să-i guste saliva. Și chiar merita.
Era un bărbat din ai cărui ochi curgeau promisiuni fără număr și stoluri de sturzi cântători. Purta părul strâns într-o coadă, ascuns sub ișlic, cizme nemțești și un mic cercel de topaz.
Băgat în multe, gata să ia parte la orice intrigă, Iașca avea niște prieteni, ca și el, băieți cu gusturi occidentale, toți bucureșteni și aventurieri, insurgenți, plimbăreți și așa mai departe. Azi se distrau pe Lipscani, iar mâine erau în drum spre Viena, dar le plăcea și Stambulul, oraș în care a și fost prins, alături de prietenii lui. Pentru că nu se face să mergi la Poartă cu chică nemțească, așa cum am mai scris, tot aici. Or, Iașca visa să schimbe lumea, să fie acel arhitect nevăzut, care decide în taină toate lucrurile mai acătării. Prietenii lui, până una alta, voiau să-i ia locul lui Brâncoveanu și să pună parul pe turci. Două lucruri utopice, la acea vreme, ceea ce știau și ei, dar de dragul jocului mergeau mai departe, căci nimic nu e mai plăcut decât situația de conspirator, când te aliezi ca să-l dai jos pe altul, să-i iei locul, uneori doar să-l dai la o parte de la un premiu. Chiar și Iașca știa că nu sunt sorți de izbândă, dar vorbea ca și iepurașul, ștergând o flintă, într-o cârciumă din Stambul. Și-așa a fost înșfăcat de gealați și învinuit de complot împotriva lui Brâncoveanu.
Arestat, bătut la tălpi, ținut la închisoare niște luni bune, Iașca s-a numărat totuși printre cei norocoși. Brâncoveanu îl simpatiza oarecum, impresionat de statura lui și de modul deschis de-a judeca faptele. În plus, Iașca și-a recunoscut vina, greșit sunt măria ta, a supus el, iar Brâncoveanu a hotărât să-l lase în viață.
Pedeapsa lui a fost înfierarea.
Într-o dimineață fatală a fost dus în târg, la o oră cu audiență importantă. Mai întâi, a fost batjocorit după obicei: ras în cap, plimbat prin oraș, iar în cele din urmă - ars cu fierul. Respectiv, litera G (de la greșit) i-a fost întipărită în obraz.
Apoi a fost aruncat la Telega, în ocnă, unde a stat un an încheiat. Aici intră în scenă familia, toți sârbii lui, unii cu rang boieresc, cu pungile lor de bani, cu giuvaiere și alte odoare, lucruri bune să-l convingă pe Brâncoveanu să pună capăt pedepsei.
Într-o zi de aprilie, pe când înfloriseră merii, Iașca a văzut iarăși lumina zilei. Era tot el Iașca, sârbul, dar cu părul plin de păduchi și cu o cicatrice în fălnicia obrazului.
Din acel moment i s-a spus Înfieratul.
Câțiva ani s-a ascuns la moșie, încercând să-și scoată litera din obraz, făcând alte răni, cicatrici a căror semnificație să se piardă în confuzie. Iar într-o zi, când s-a convins, în sfârșit, că nu putea să mai fie nimic altceva decât Înfieratul, și-a luat lumea în cap, s-a îmbarcat la Marsilia, iar în călătoriile lui, legănat de apele mării s-a rugat zi și noapte ca Brâncoveanu să moare, ceea ce până la urmă s-a întâmplat. Dar în timp ce pe acesta l-au plâns generații, Iașca a rămas pentru totdeauna doar Înfieratul, trecut pe-o pagină din Anonimul Brâncovenesc și din cronica lui Greceanu. Dar povestea sa a dus mai departe un cuvânt fără glorie.
