Doina
Ruști

Mirosurile vieții

Parfumurile îmi povestesc pe larg, mă pun în contact cu multe istorii secrete. Un interviu de Claudiu Sfirschi‑Lăudat (2021-01-16)
Mirosurile vieții - Doina Ruști

S-a vorbit mult despre capacitatea parfumurilor de-a trezi amintiri. În cazul meu nu este doar așa, sunt multe alte imagini asociate metaforic ori colateral. Dacă văd o ceașcă într-un film mut, spărgându-se pe asfalt, nu am niciodată în minte zgomotul acțiunii, ci mirosurile din jur, automat simt parfumul tăios al porțelanului spart.

  • Un miros al copilăriei care să se țină scai de dumneavoastră până azi?

Mirosul râului, de mâl și vegetație putrezită, de nisip înfierbântat de căldură, un anumit râu, pe malul căruia lumea muncește și transpiră, un miros de pietre proaspăt scoase din apă, de capete de broască strivite, de frunză aspră, căci pe malul râului din copilăria mea erau nesfârșite lanuri de cânepă, un miros amplu care alunecă spre sud, spre fluviu, spre lemnul putrezit al bărcilor de pescari, spre moțurile unei păduri în care lipanul și floarea pâinii dețin întotdeauna supremația, un miros de boz îmblânzit.

  • Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce i-ați da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?

Ceva simplu: un moț de busuioc zdrobit pe pământul proaspăt zvântat.

  • Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

La Viena miroase ca-ntr-o bucătărie în care se fac prăjituri, la Paris se simte parfumul unui disperări rafinate, poate și din cauza faptului că este foarte pestriț, asaltat de imigranți ori de lume în trecere. În Beijing e un miros de muncă asiduă, cu toate lucrurile care decurg de-aici, la Madrid e un parfum înalt, păstrat în șipuri străvechi, Barcelona miroase a tinerețe. În Moscova e un miros fieros, de metrou și de cărămidă spartă pe vreme de ploaie. Dar cel mai greu mi-e să descriu parfumul din Roma, ceva optimist și atât de adevărat, o esență a vieții, un abur fin de speranță, familiar. Iar apropo de latura asta a deja mirositului, de parfum luat de pe noptiera ta, aș mi trece aici și Istanbulul, dacă nu s-ar fi acoperit între timp de nori. În Sicilia miroase a dragoste, a corpuri îmbrățișate, în Creta e un parfum de pergament vechi, în Sardinia, mai ales la Cagliari, te trag de nas pietrele din care au izvorât cândva râuri. La Skopje, pe tot timpul anului, înfloresc ghioceii. În Plovdiv totul e parfumat cu floare de stâncă. Prin Marsilia pare c-a trecut Cavalerul Verde, iar pe Coasta de Azur plutește câte-o pală de detergent. La Berlin te izbește diferența de mirosuri venite din vest si din est -astea din urmă aducând în memorie bucătării mici, în care se gătește la greu. Și-aș mai zice de Napoli, un container care te oripilează la primul contact, dar pe care nu mai poți să-l uiți după-aceea.

  • Dacă ați rescrie istoria (literară) în termeni olfactivi, ce repere ați alege?

Chiar la o istorie - nu mă bag. Dar mă pot gândi la petunii luate de ploaie și așezat întâmplător pe o ediție Bacovia. Pot să simt și-acum mirosul de lăptucă stricată lăsat în urma unui roman de J. Steinbeck , mă urmărește floarea de portocal, mă izbește aburul pietricelelor încălzite sub talpă  când mă gândesc la Marquez, trag în nări obligatoriu mirosul de tei, ori de câte ori aud cuvântul poem. Îmi vine parfumul gropilor de câmpie, proaspăt săpate, ori de câte ori îmi răsare în minte vreo carte de Preda. Mirosul de asfalt încins din după-amiaza lui Camil, parfumul de prăvălii din Balzac, seringile aruncate în rău de Céline, mirosul incomparabil al cinelor proaspete, în verile lui Pavese, crinul care putrezește în mâl, printre versurile lui Dante, damful de aramă topită și mosc - la Cervantes.

  • Cum vă miroase Bucureștiul azi? Dar Bucureștiul fanariot?

Aici ar fi mult de scris. Bucureștiul este orașul în care scriu, prin urmare totul e ficțional aici. O dată am plecat într-o vacanță, vara, într-un loc aerisit și fără oameni, unde-am rezistat câteva ore. Eram exasperată de aerul tare, care mirosea puritan. Așa că m-am întors la București și-mi amintesc și-acum că de cum am ieșit din Gara de Nord m-a izbit un miros de canal, cum răbufnește vara din mațele Bucureștiului. Totuși, în nuanțele lui subtile, venite din ardei putreziți și din dejecțiile a milioane de inși, ieșea firav adevăratul parfum al acestui oraș, ceva viu, de neînlocuit pentru mine, un firicel de mireasmă de cufăr, în care au zăcut țoale bune, acoperite cu pelin și tutun, blănuri în care s-au turnat pe vremuri parfumuri, care-au fost gulere la petreceri și la beții, dantele peste care bărbații și-au trecut degetele, lăsând în fibră singura aspirație care contează în scurta viață de om, ca să nu mai vorbim de cearșafuri, care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit, ori de scrisori, mă refer la hârtia bătrână, impregnată cu vise și, odată cu ele, de aromele care-au plutit prin odăi, de la bucătăria de vară, plină de fum și de aburi în care usturoiul de furișează parșiv, până la trapezările prin care trec farfurii, blide arse pe vatră, fazani perpeliți în sosuri de trandafiri. Iar peste toate acestea oftează intermitent o boare scăpată din floarea de nalbă, pe care mi-era imposibil să n-o văd legănându-se lângă cerdacul boltit. Iar aici, pe pervaz aștepta o tingire cu peltea groasă, pusă acolo să se răcorească puțin, răspândind în jur parfumul de pere și amintirea unor gutui.

A fost vara în care scriam Manuscrisul fanariot, o vară lungă, ale cărei parfumuri n-au încăput în roman.

  • Cum v-ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Cu toate că încerc multe parfumuri, unul singur e permanent și orice-aș face mă întorc la el, mi se potrivește cum se zice, între noi a crescut între timp un poem, care nu va fi publicat niciodată. E un parfum venit dintr-un pat de flori pe care au făcut dragoste doi fugari.

  • Aveți fler? Mirosiți bine oamenii?

Nici nu știu ce să zic! Mereu m-am luptat cu flerul ăsta, în ideea că omul e o ființă complexă, nu trebuie cântărit după prima impresie. Și de fiecare dată m-am înșelat, pentru că n-am vrut să țin cont de ceea ce-mi spunea nasul.

  • Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?

În afară de glicina din Absolom, Absolom, ar mai fi multe, pe unele le-am spus mai sus. Mă voi opri doar la Greața lui Sartre: de câte ori am trecut în ultima vreme pe lângă bibliotecă, prin dreptul cărții ăsteia mi se face rău fizic, exact ca la prima lectură, cu toate că nu este printre cărțile care să fi contat pentru mine. Și mai sunt aici și cărțile vechi, luate de prin anticariate, care păstrează încă parfumurile stăpânilor anteriori, mirosuri de haine, de lucruri care-au trecut prin mai multe mâini, obiecte cu istorie lungă. Dar despre astea chiar e prea mult de spus.

  • Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum care să meargă împreună?Dar un film și un miros/ parfum?

„666” de Roberto Bolaño merge cu mirosul de târguri, iar „Parasite” (r. Bong Joon-ho) cu mirosul de homar, servit cu prune prăjite și sos de hrean.

Osmé

share on Twitter
share on Facebook