In your novel The Ghost in the Mill, you weave elements of magical realism with historical Romanian folklore—how did you balance the supernatural aspects with the socio-political realities of the communist era to create a narrative that resonates on multiple levels.
Dragă Nesrein, mai întâi îți mulțumesc infinit, pentru această bucurie, de a-mi scrie din Cairo, orașul tuturor poveștilor și al viselor. N-am ajuns încă la Cairo, este încă unul dintre visurile mele, o destinație pusă pe listă. Iar plăcerea de-a sta cu tine de vorbă este și mai mare. Prin urmare, mulțumesc că mi-ai pus atâtea întrebări care mă fac să mă simt importantă și că-mi doresc să-ți citiesc proza.
Fantoma din moară (The Ghost in the Mill) este romanul meu principal. Are o arhitectură care mi-a permis să intru firesc în moara care a fost comunismul românesc, o lume în care s-a măcinat tinerețea mea și unde totul părea controlat de un stăpân nevăzut. Cum Fantoma chiar e personaj în roman, lucrurile nu au fost foarte dificile. Năcută din fericirile și durerea unui învățător de țară, fantoma mea este o proiecție a istoriei, despre care nu trebuie să mai spun cât e de perversă.
Rareori se vorbește direct despre pedofilie și abuzurile asupra copiilor. Un articol de ziar m-a îndurerat prin modul foarte frust de exprimare. Un copil era învinuit pentru o epidemie din satul ei. Felul în care a fost apoi preluată știrea, fără nicio compasiune față de copil, m-a făcut să abordez tema, mai întâi printr-un studiu de cercetare, care mi-a adus în față peste 300 de copii abuzați, doar dintre cazurile înregistrate, mediatizare, în ultimii ani. Și-atunci m-am hotărât să scriu acest roman și într-un fel să fac ceva pentru copilul care devenise inamic public.
Lizoanca, cel mai tradus roman al meu, distins cu Premiul Academiei române, mi-a adus vizibilitate literară, dar nu doar datorită temei. E un roman direct, realist, prin care am vrut să contribui cumva la bazele unei opinii publice de rezistență. Nu știu dacă am reușit, dar romanul s-a bucurat de success, încă mai apar ediții.
Poate că cel mai cunoscut roman al meu, fiind tradus în engleză, The Book of Perilous Dishes, care în română este Cat o’ Friday (Mâța Vinerii) este un roman care adduce în prim-plan povestea unui sclav bucătar din secolul al 18-lea. Mi-a plăcut mult să scriu cartea asta, care are ediții și în germană, spaniolă, maghiară. Deși fundalul istoric este adevărat, chiar și povestea bucătarului, cartea este scrisă în registru fantastic, fiind vorba despre 21 de rețete culinare și vrăjitorești. Întotdeauna m-au fascinate combinațiile culinare, care arată cel mai direct mentalitatea unui grup etnic. În roman, rețetele vin din dintr-o cultură veche, a satorinilor, și aduc alături credințe și mituri românești. Între ele preferata mea este prăjitura cu petale de trandafir, care aduce boala râsului, producând în roman o serie de încurcături și în esență intriga. Dar ador și prăjiturica vrăjitoarei Sirka, pentru iubire.
Într-adevăr, dincolo de povestea unei entități eterne, care pare aiurită și piccarescă, se află singurătatea ființei singulare și nevoia ei de a-și afirma public identitatea. Dintre toate personajele mele, Zogru e cel mai aproape de mine, în ceea ce privește naivitatea și capaitatea naturală de a produce gafe și încurcături. Cam acesta este și tiparul meu existential, de persoană bine intenționată, dar veșnic ghinionistă. Tocmai de aceea mi-a și plăcut mult să scriu acest roman. Dintre limbile de circulație, e tradus în franceză și italiană. Scris ca o poveste de căutare a iubirii și a perechii destinale, pe tipicul poveștilor din O mie și una de nopți, e și un roman cu linie epică fermă și final fericit.
Am pornit de la un manuscris real, un contract de vânzare a unui om. Dar treptat, legând faptele, am ajuns să fac un personaj din acest document de secol al 18-le. Legăturile mele cu el sunt pur emoționale. Manuscrisul fanariot este un roman despre dragoste și libertate, două concepte care se întâlnesc într-o zonă umbroasă, cea a vanităților, a aspirațiilor egoiste, ambele fiind suprasolicitate. Îndrăgostit de o sclavă, Leun (17 ani) ar trebui să renunțe la libertate în numele iubirii: conform legilor românești de atunci, cine se căsătorește cu un sclav devine și el sclav. Mai mult, chiar și familia lui, dacă are una, devine sclavă. Leun se află în fața unei dileme, iar nehotărârile lui devind fabuloase. Întreaga societatea, faptele istorice ale perioadei, ca și personjele atestabile, intră în visul acestui adolescent cu aspirații mari. Dorința lui principală se leagă de identitate și afirmare: face parte dintr-o comunitate mica de vlași din Salonic și vrea devin croitor. De aceea pleacă în lume, traversează Imperiul Otoman, dar tocmai libertatea visată se spulberă. Partea fabulatorie si fantastică vină pentru a face din povestea lui un mesaj al identității.
Există o latură mediteraneană a folclorului românesc, venită din așezarea geographică și legăturile cu antichitatea greco-latină. De asemenea, există un folklor comun țărilor balcanice, dobândit prin multele legături ale românilor cu sudul Dunării. Dar există totodată un filon autohton, consolidat cultural prin puternica școală românească de folklore a veacului al 19-lea. Dintre miturile ilustrative pentru români, aș cita poveștile despre dracii înșelați, despre caii infernului sau despre Mărțișor, dar mai ales despre prinderea hoților. Ele au la bază următoarea credință: după ce ai fost jefuit, cerni niște cenușă în vatra casei, am zice azi - în bucătărie, și desenezi acolo harta orașului tău. Te pricepi sau nu, cu un bețigaș trasezi drumurile, casele, în primul rând locuința ta, cartierele, în mare. Apoi depui o rugăciune la împărăteasa muștelor. Iar a doua zi, găsești pe harta ta, exact drumul hoțului, trasat de o muscă, printr-o linie subțire, care duce de la casa ta la locul în care se află hoțul. Și gata! L-ai prins. Desigur, există mituri grave, cu adâncimi filozofice, ca la toate popoarele, așa cum e mitul morții (Miorița) sau al tinereții eterne. Totuși nu există încă o tradiție de reevaluare folclorică în literatura contemporană, lucrurile oprindu-se la satiră sau adaptare. După cum se știe, românii sunt foarte amatori de mituri internaționale. În ceea ce mă privește, am o pasiune pentru folclorul românesc, încât în aproape toate romanele mele sunt trimiteri, teme și mai ales simboluri din mitologia autohtonă.
Sunt îndrăgostită de București, așa cârpit, abandonat și corupt cum e el. Prin urmare e și spațiul meu literar de predilecție. Dintre scriitorii actuali care fac din el cadru epic, se numără Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu.
Cât privește subiectele actuale, am câteva romane care vorbesc despre temă. În afară de Lizoanca la 11 ani, am un roman despre decăderea autorității, în toate zonele ei, de la cea părintească la cea politică. Se numește Mămica la două albăstrele (Adulterul, în traducere). Însă trilogia fanariotă aduce o imagine mai elaborată a Bucureștiului, în special pe zonele de transformare continua a spațiului, în care rămân întotdeauna esențiale moștenirile perene. Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric sunt cele trei romane dedicate Bucureștiului istoric.
Ai atins punctul meu cel mai sensibil. Multe dintre cărțile mele ating tema, dar Fantoma din moară este chiar o parabola a comunismului, în care am ales modalități simbolice, cumva în continuarra stilului cultivat sub dictatură, când maniera fantastică putea să ascundă intențiile scriitorului. Recent am publicat un roman autobiographic despre asasinarea tatălui meu, în perioada comunistă. De data asta stilul e direct, simplu, de un realism intenționat crud. Se numeșe Ferenike, cu o trimitere clară la condiția femeii. Ferenike a fost o prințesă din Rodhos, de la anul 400 î. Ch, care s-a deghizat în haine bărbătești ca să poată participa la întrecerile sportive, unde femeile nu erau admise. Aici titlul este simbolic, pentru că romanul este o radiografie a tinereții mele, pe funalul dramei personale, dar și a celei naționale, care a avut ca punct de pornire, decretul antiavort al lui Ceaușescu, urmat de uciderea a zeci de mii de femei.
În literatură totul este personal, așa cum bine știi. The Book pf Perilous Dishes vine în primul rând din fascinația pe care a exercitat-o bucătăria asupra mea. Nu gătesc. Dar îmi place să privesc și să mă bucur de alchimia aromelor. Nu cred în ficțiunea venită din documentare, dar cred în pasiunea pentru arhive. Sunt mare amatoare de documente particulare, în special, contracte, liste de cumpărături, testament, contracte de vânzare-cumpărare, judecăți și scrisori. În ele istoria ni se arată la firul ierbii, iar uneori s-a întâmplat să devin obsedată de câte un document, așa cum a fost cel care stă la baza romanului Manuscrisul fanariot. Nu e vorba de o documentare jurnalistică. Mai întâi este emoția, devenită treptat obsesie, iar în legătură cu detaliile ei mă mai și documentez uneori. Însă literatura mea nu vine din document ci din plăcerea jocului epic. Fără emoție nu există literatură.
Doina Ruști at the Circolo del Lettori, event in Torino
Am să dau un exemplu. Am plecat de-acasă la 15, ca să-mi fac studiile în alt oraș. Iar ruptura, apoi adaptarea și mai ales viața de adolescent fără familie, au devenit teme în cărțile mele, chiar și în cele plasate în secolul al 18-lea, așa cum se întâmplă în Manuscrisul fanariot ori în Mâța Vinerii, unde personajul principal, deși adult, povestește întâmplări de pe când avea 15 ani, între ele, fuga de acasă. Tot așa, în roamnul Zavaidoc în anul iubirii, Matilda trăiește plecarea de acasă ca pe o evadare.
Cel mai rău m-a afectat asasinarea tatălui meu. A fost drama generică. Aveam 11 ani când a fost ucis și aproape că nu există roman în care să nu fie vorba despre o crimă, despre fragmente din povestea reală.
Scenaristica nu mă interesează în mod special, dar mai scriu uneori câte o poveste, fără ca aceasta să aibă intensitatea unui roman. Nu e decât o opera preliminară după care se face un film care nu mai seamănă deloc cu povestea inițială. Dintre ele, doar Miracolul de la Tekir e mai cunoscut, pentru că a luat un Premiul pentru cel mai bun film elvețian, dar filmul nu are nicio legătură cu mine.
Să nu urmeze niciun sfat. Un scriitor e un om care a citit multă ficțiune, atât de multă, încât capătă forța să trăiască în sfârșit aventura personală. Să scrie și atât. Dacă nu-i vine nimic, nu are chef ori idee, atunci înseamnă că nu trebuie să scrie. Literatura e joc: când ai chef - te joci, când nu - nu.
Povestirile sunt mici pauze, delectări la ora de ceai. În ultimii 4 ani am scris în fiecare săptămână o povestire pentru un ziar cotidian (Adevărul) și mi-a plăcut mult. Am mai scris pentru antologii sau pentru câte o colecție. Dar romanul mi se potrivește cel mai bine.
[The interview in the original here]
