Creștinismul se naște din frământările lumii elenistice, dintr-o sinteză instabilă între Orient și Occident. Mai mult decât o religie nouă, el este evenimentul spiritual decisiv al secolului I, impunându-se printr-o doctrină susținută de o poveste cutremurătoare: drama morții și speranța învierii.
Pentru mine, era creștină rămâne unul dintre marile tipare ale imaginarului narativ european. Apariția ei nu a fost un accident, ci răspunsul la o criză profundă a lumii antice. Ideea era pregătită. Pe la anul 28, Ioan Botezătorul propovăduia botezul pocăinței, iar Iisus din Nazaret, unul dintre cei botezați, va transforma această experiență într-o doctrină a iubirii universale. Într-un interval foarte scurt, de cel mult trei ani, forța cuvântului său schimbă direcția istoriei spirituale.
Creștinismul propune o idee radicală: iubirea ca unică formă de mântuire. Nu iubirea abstractă pentru Dumnezeu, ci iubirea fiecăruia pentru toți. Asumată până la sacrificiu, această idee este dublată de miracolul învierii, care conferă existenței o semnificație nouă: viața, adevărul și calea se reunesc într-o experiență spirituală totală.
În același timp, secolul I este o epocă a marilor sinteze culturale. Pavel din Tars transformă o experiență extatică într-o doctrină a mântuirii prin identificare cu Cristos. Philon din Alexandria încearcă o punte între iudaism și filosofia greacă, afirmând rolul Logosului ca mediator între om și Dumnezeu. Stoicii – Seneca, Epictet – caută salvarea în armonia cu natura și în libertatea interioară. Literatura își schimbă și ea radical direcția: Lucan demitizează eroicul, Petronius inventează romanul ca formă a lumii degradate, iar Tacit impune istoria scrisă sine ira et studio.
Pe acest fundal, apar și alternativele: gnosticismul, magia, religiile misterelor. Toate răspund aceleiași neliniști: dacă există Dumnezeu, de ce există răul? Creștinismul se impune nu prin erudiție, ci prin promisiunea unei învieri accesibile tuturor.
Apocalipsa lui Ioan concentrează această tensiune într-o viziune de o forță literară excepțională. Nu este doar un text teologic, ci o mare narațiune simbolică despre sfârșit și sens, despre cădere și restaurare. Imaginile ei au hrănit literatura, folclorul și imaginarul european timp de secole.
M-au preocupat mereu legăturile de natură mitică dintre creștinism și moștenirea antică. Secolul I nu este doar un moment de început, ci o matrice narativă: aici se fixează tiparele care vor structura imaginarul european până astăzi.
Textul integral a apărut în blogul meu din Adevărul.
