Doina
Ruști

Un interviu din 2010, regăsit azi

Bucureștiul e unic, pentru că permite fiecărui ins să‑și alcătuiască propria geografie (2010-11-27)
Un interviu din 2010, regăsit azi - Doina Ruști

Cand v-ati mutat in Bucuresti?

În 1986.

Care a fost prima impresie?

Prima oară am văzut Bucureștiul pe când aveam 4-5 ani. Era o zi de vară, cu ploaie si soare, iar eu eram într-o mașină, parcată prin spatele Palatului Regal. Vedeam trotuarul, întunecat din cauza ploii, și picioarele care tropăiau într-o parte și în alta, de fapt - gambe de femei tinere, sandale, din care ieșeau unghiile sidefii, și mătăsuri înflorate și intimidate de picăturile grele ale unei ploi torențiale. Și holbându-mă la toate acele femei frumoase, cu nasul turtit de geam, am avut pe loc impresia că Bucureștiul este un oraș stăpânit în totalitate de femei. Iar după aceea, multă vreme, amintindu-mi de excursia mea la București, tot revăzând, cu ochii minții, rochiile spumoase, apa șiroind în canale și coroanele verzi ale unor copaci care încercau să ajungă la ferestrele Palatului Regal, am căpătat convingerea că în orașul acesta există cineva care mă așteaptă.

Daca ar fi sa comparati Bucurestiul cu orice alt oras, cu care se aseamana cel mai mult? De ce?

Cu tot amalgamul, mizeriile și frumusețile lui, Bucureștiul e unic, pentru că permite fiecărui ins să-și alcătuiască propria geografie, inserată cu ușurință peste trotuarele denivelate ori prin grădinile ascunse între case. Iar dacă am regăsit câte ceva din el prin orașele lumii, s-a datorat exclusiv subiectivității mele. Așa, de pildă, coborând spre Hagia Sophia din Istanbul, m-a lovit aceeași lumină ca pe lângă Biserica Precupeții Vechi, în Jardin du Luxembourg mi s-a părut că sprijin gardurile fostei grădini a Mânăstirii Sf Sava, dintr-un trecut pe care nu l-am parcurs decât în cărți, iar platanii din Roma m-au făcut să mă gândesc imediat la degetele ferme ale unui bărbat, căruia i-am uitat și ochii și visele, dar ale cărui degetele mai mângâie încă și acum scoarța pătată a platanilor din Cișmigiu.

Cum v-a schimbat traiul in Bucuresti?

Nu m-a schimbat. Bucureștiul mi-a oferit un loc pe măsura nerăbdării și agitației mele naturale.

Cand v-ati decis sa scrieti despre Bucuresti?

În momentele de epuizare. Prima povestire despre București am scris-o pe la sfârșitul anilor 80. Se numește "Bălcescu nr 7", iar acțiunea se  petrece într-un apartament misterios de la adresa respectivă. N-am publicat-o niciodată, insă am continuat să scriu, de regulă în momentele de pauză dintre două capitole de roman. Volumul "Cămașa în carouri.." adună câteva dintre aceste povestiri.

Considerati ca Bucurestiul ii inspira pe (noii) scriitori?

Nu am de unde să știu.

Aveti o parte favorite a orasului?

Îmi place să mă plimb pe Popa Soare, pe Maria Rosetti, pe Calderon, pe lângă Parcul Carol, pe la Cuțitul de Argint ori pe la Gara Filaret, prin mai multe locuri de fapt, în care mai sunt încă mesaje lăsate special pentru mine. Nu-mi place să merg în nordul orașului. Dar aceasta este o poveste mult prea lungă pentru un interviu.

Cum s-a schimbat orasul de cand ati inceput sa scrieti aici?

În fața gemului meu s-a ridicat un bloc înalt, urât și albastru. Iar eu detest culoarea asta.

Ati contribuit la volumul Bucharest Tales cu o povestire, cum vi s-a parut experienta?

Mi-a plăcut, firește. Mai ales că am avut prilejul să-mi amintesc de vizita lui Bill Clinton la București, într-o zi toridă și, pentru mine, absolut memorabilă.

La ce alte proiecte legate de Bucuresti ati mai participat?

Colaborez din când în când la site-ul lui Majuru (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/), mai vorbesc uneori cu Cristina Toma la Bucuresti FM și am scris un volum de povestiri despre București: "Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București" (Polirom, 2010) din care face parte și povestirea "Un sfert de oră apăsător".

Cât din acest volum pornește de la experiențe reale?

Bineînțeles, toate textele pornesc de la fapte trăite. Într-o zi căscam gura pe Schitu Măgureanu și-am văzut o fată ieșind de la Colegiul Lazăr. În mod evident trăgea chiulul și tot urmărind-o cu privirea, nici nu mi-am dat seama când am intrat în Cișmigiu, unde se întâmplă atât de multe lucruri, încât nici o mână din lume nu poate să scrie toate poveștile apărute inopinat pe traseul unei eleve care tocmai s-a cărat de la scoală... Restul, s-a petrecut exact ca în povestirea respectivă, într-un halucinat și apăsător sfert de oră.

share on Twitter
share on Facebook