Oana Portase, i-a luat recent un interviu Doinei Ruști, din care vă propunem câteva fragmente
Totul pornește de la un episod mărunt. Unul dintre personajele romanului găsește o floare presată în Iliada lui Homer. Iar floarea aceasta îi schimbă viața. Uneori este suficient să descoperi o singură petală între filele unei cărți vechi pentru ca de acolo să se nască un roman.
Se spune că, prin smârcurile bucureștene, în vremuri vechi, ar fi crescut o floare foarte căutată de alchimiști. Vracii locali erau convinși că din mustul ei se putea obține mult-căutata licoare a vieții — panaceul care a obsedat istoria. Buruiana pierdută de Ghilgameș. Iarba roșie din Codrii Vlăsiei. A purtat multe nume și a dat naștere la numeroase legende. Există și o mulțime de superstiții: să n-o miroși, că ești ca și mort; să n-o scoți din rădăcină, că te umpli de păduchi; cel mai bine e s-o culegi după ploaie. Unii spun că era o plantă banală, crescută prin șanțuri, atât de mică încât nici nu-ți dădeai seama când a înflorit — doar seara, când parfumul ei aducea în suflet o tristețe enormă.
Această credință constantă în existența unei plante miraculoase a constituit unul dintre punctele de pornire ale romanului Homeric.
Când îți dorești ca cineva să te iubească, te întorci, de fapt, la acel impuls egoist fundamental care, în copilărie, te făcea să vrei o bicicletă sau jucăria altui copil ori să plângi pentru că ceilalți nu te văd, nu te admiră.
Oamenii folosesc cuvinte mari când vorbesc despre dragoste, uitând că atașamentul — uneori instantaneu — are aceleași rădăcini, ca să mă exprim lacanian, ca dorințele mărunte sau ca aspirațiile înalte. Întâlnirea cu cineva te zăpăcește, dar în loc să zbori, indiferent de educația ta, vrei să intri în sufletul acelei persoane, chiar dacă singura ușă deschisă este cea a umilinței.
Unii spun că această exacerbare vine din angoasa singurătății. Eu cred că este o consecință directă a grandomaniei care zace în fiecare dintre noi. Când micul om dinăuntru se inflamează, vrea să fie văzut, adorat, recunoscut. Dintre toate aspirațiile, iubirea este cea mai accesibilă — înscrisă atât în fișa socială, cât și în cea genetică.
Iubirea Despinei este nucleul unei povești despre fericire și despre singurătatea acută — stări specifice individului izolat prin accident social: dezrădăcinat, orfan, marginalizat. Într-un București al unei epoci incerte, visul ei de iubire coboară în zonele obscure ale obsesiei. De aici începe labirintul, care distruge speranțele ființelor fără imaginație, pentru că acest păienjeniș este destinat doar aventurierilor, oamenilor fantaști, înzestrați cu organul fericirii.
Bucureștiul este teritoriul pe care l-am cucerit, pentru care am luptat ani întregi. Importanța unui oraș este dată de energia pe care ai consumat-o pentru el și de intensitatea întâmplărilor care te leagă de acel loc. Ani la rând am făcut naveta la București, apoi am cheltuit timp, energie și vise pentru a-i înțelege locuitorii și labirintul interior. Ca ținut pentru care am luptat, a devenit mult mai prețios decât locul nașterii, primit fără efort. Este orașul pe care l-am ales.
În Homeric, însă, povestea are prioritate. Deși există o hartă bazată pe un teritoriu real, romanul este scris într-un registru fantastic.
Mi-ar plăcea ca cititorii să rămână cu bucuria pe care am pus-o în fiecare cuvânt. Apoi, cu gustul pentru lucrurile aflate în umbră — acele amănunte care nu sar în ochi, dar dau lumii adevărata savoare. Am vrut să scriu o carte despre „oaia neagră”, despre individul exclus, iar o poveste de dragoste mi s-a părut cea mai potrivită formă de a vorbi despre aceste poveri. Dincolo de toate, am ascuns în Homeric câte un mesaj pentru fiecare cititor — mai ales pentru cei care, după ce închid cartea, simt dorința s-o ia de la capăt.
Am avut o elevă foarte atașată de modelul meu intelectual, care n-a putut să se despartă de model: vorbește ca mine, folosește aceleași ticuri verbale, același vocabular, scrie chiar cărți în stilul meu. Un timp m-am considerat vinovată pentru asta, apăsată de eșecul meu didactic. Dar mi-am dat seama că acest episod ilustrează foarte bine ceea ce s-a petrecut în literatura ultimilor decenii. Trăim în epoca celei mai agresive crize de personalitate.
*Fragment dintr-un interviu publicat inițial în *
